Portretul "EI"

Aveam impresia candva ca te cunosc atat de bine.Inca mai cred ca erai perfecta...asa imperfecta cum imi dau seama, abia acum, ca erai.
Ai fost mereu o lasa.Si in acelasi timp totusi curajoasa.Iti doreai foarte multe, dar ai fost o lasa si ai renuntat la ele, tocmai din cauza curajului, paradoxal.Ai intors de atatea ori spatele, ai inghitit in sec si ai fugit de ceea ce poate ti-ar fi adus tie fericire, dar totusi atata nefericire in ochii altora.Si nu numai ca ai fugit fara sa lupti pentru ceva, ai reusit sa-ti setrgi orice urma de acel ceva, ca si cum nici nu ar fi existat conceptul de acel ceva, vreodata, in mintea ta.
Ai fost mereu un milion de persoane intr-una singura, pentru fiecare persoana intalnita in calea sa, erai exact transpunerea reala a persoanei plasmuite de mintea lor.Si intotdeauna un refugiu pentru mine.In tine ma puteam ascunde de ceea ce sunt eu de fapt.
Dar azi nu mai esti...ai disparut...nici macar nu stiu unde, cand si cum...stiu doar ca ultima data cand te-am vazut erai atat de fericita...in nefericirea ta.Si poate daca intr-adevar te-as fi cunoscut atat de bine, as fi putut intui ca este ultima data cand te vad, te simt, chiar ultima data cand m-as putea refugia in tine.Poate as fi reusit chiar sa pastrez o farama din tine, ascunsa undeva.
In acel ultim moment alergai...spre ceva ce oricum niciodata nu a fost al tau, ci mai degraba al tuturor si totusi al nimanui.Si tu stiai ca nu mai e oricum nimic acolo, asa cum stiai de la inceput ca n-are cum sa fie real.Dar partea lasa din tine refuza sa vada...sau poate partea curajoasa te facea sa nici nu-ti pese.Alergai spre cele mai frumoase clipe din viata ta, pe care nici nu esti sigura daca le-ai trait aievea sau au fost doar rodul imaginatiei tale.Dar aveai tot timpul in fata ochilor acea imagine atat de reala a cuiva, incat n-ar fi putut niciodata sa fie plasmuita de mintea ta bolnava de durere, chiar daca acum nu-l mai putea gasi niciunde.Revedeai iar si iar aceasi ochi mari care sfidau pe oricine, buzele acelea subtiri unindu-se intr-un zambet obraznic.Acel chip sfidator pe care se citea nepasarea fata de orice e interzis din persepctiva celor din jur.
Si te-am vazut ajunsa, ostenita de atata alergare, fata in fata cu ceea ce nu o sa stim, nici tu nici eu, niciodata, daca a fost real sau imaginar.Priveai cu "ochii larg inchisi" la ceva ce oricum nu putei vedea decat cu mintea, ceva ce nu-ti putea fi luat niciodata de nimeni si nimic...clipe apuse de mult, fara cale de intoarcere, dar care reveneau totusi pentru o ultima alinare.Franturi din viata ta...dar nu orice franturi...secunde atat de pretioase acum, atat de normale atunci.
Iar in oftatul tau adanc se citea o durere surda de copil pierdut de tot ceea ce ii e familiar.
In ochii tai stateau imagini carora nu credeai ca o sa ajungi sa le duci dorul.
Pe buzele tale sta un singur nume care nu-si mai are rostul si la care vor raspunde de acum poate tot atatea persoane ca si pana acum, dar niciodata acela ce-ti doresti.
Vorbele nimanui nu mai aveau niciun sens acum, cand incepeai sa realizezi ca asta e intr-adevar sfarsitul lui, iar pentru tine incepea atat un sfarsit cat si un inceput sfarsit.
La finalul acestor secunde pentru mine, minute sau poate zile, luni in sir pentru tine, ai trecut pe langa mine cu aceeasi fata senina pe care nu se citea nimic din ce ai trait tu mai inainte, fata pe care n-am putut citi ca, inca o data, ca si mai inainte, dar pentru ultima data, aveai sa intorci spatele si ai sa fugi.De data asta pe buna dreptate si doar pentru tine.Stiu acum ca fuga ta din final a fost cel mai bun lucru pe care l-ai fi putut face.